CURS VALUTAR
1 EUR = 4.9691 RON DOWN | 1 USD = 4.5463 RON DOWN | 1 GBP = 5.8319 RON DOWN

Discursul lui Orban, biet pistol cu apă! Blandiana în 2016: Popoarele migratoare vor distruge Europa

10 comentarii / 8153 vizualizări / 27 iulie 2022

În martie 2016, reputata intelectuală Ana Blandiana a susținut un discurs puțin spus incendiar în aula Universității Babeș-Bolyai, din Cluj, profețind prăbușirea Europei sub asediul cohortelor de imigranți musulmani, făcînd praf political corectness-ul și criticînd vehement societatea occidentală, incapabilă să se apere în fața spălărilor de creiere operate de progresism. Un discurs pe lîngă care cel al lui Viktor Orban, de zilele trecute, pare doar un pistol cu apă. La acea vreme, pozițiile Blandianei au fost apreciate de intelectualii nației, cu atît mai mult cu cît retorica statului român, exprimată prin președintele Klaus Iohannis, respingea aducerea obligatorie de imigranți în România. Cum s-a ajuns ca azi, mulți dintre cei care au apreciat atunci discursul poetei să-l critice vehement pe premierul ungar rămîne un mister pe care numai proverbiala ipocrizie mioritică l-ar putea explica.

Extrase din discursul Anei Blandiana din 2016:

– Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

– Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului.

– Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este ne-engleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a
descoperi ce va fi.

– Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare
mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început
odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

– Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

– Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

– Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

– Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o
asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

– Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele
ei.

– O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca
singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.

– O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.

– Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur,
vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt.

– Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi, evident, periculoasă: în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte
misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată
spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

– Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor
europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

– Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi.

– Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă –pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. (Selecție realizată de Bogdan Tiberiu Iacob)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

10 Comentarii

  1. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. ” motto-ul CIA

    Discursul Anei Blandiana, al lui Victor Orban, a celor din Franta, Italia, Germania, Olanda, Spania etc in privinta non-europenilor din Europa este corect, iar in acest vremuri de extrema manipulare si propaganda, devine sfant.

    In urma degenerarii valorice si morale, noi ne fabricam si pregatim propria extinctie, propria disparitie, propria inlocuire, propria inmormantare civilizationala, etnica, culturala, religioasa, statala.

    De acest cancer, finantat si promovat de oligarhi si mediul privat pentru profit, sufera SUA, Canada, Franta, Italia, Germania, Romania, Grecia, Rusia, doar tarile europene sunt supuse acestei politici de genocid a nativilor, a autohtonilor. Nu exista Franta fara francezi, nu exista Norvegia fara norvegieni, nu exista Romania fara romani, nu exista Grecia fara greci, nu exista Finlanda fara finlandezi.

    Cateva tari care au inteles acest cancer si lupta impotriva lui sunt Polonia, Ungaria, Israel, Coreea de Sud, Japonia.

  2. « Doi mari vrăjmași are Românul: admirația pentru străini și ura pentru ai lui »
    –––
    În tumultul vremurilor ce le trăim, iarăși Românii se văd scindați în două : pe de o parte, adepții p.d.v. „impus” (Europa, USA & NATO, Zelensky, „Ucraina luptă”, „moarte Rușilor” etc.); iar pe de altă parte, au apărut „pro-Orbaniștii” („uite ce bine le zice”, singurul lider „inteligent și cult” etc.). Curent la care aderă toți infatuații ce se cred a fi „rafinat superiori” și cu orgoliul satisfăcut că ei sunt deasupra celor care nu pot pricepe că, nu-i așa, „Ubi panis, ibi patria”. (chiar așa : ce-i pasă „ghiorțanului” de la cine vin ogrinjii ce i se aruncă sub nas ?)
    Pe scurt, două „mari personalități” ne domină azi: „Zelensky de Ucraina” și „Orban de Ungaria”.
    (Vreunul „de România”, este exclus : cu mâinile noastre ni i-am stârpit pe toți, „din fașă”…)
    … Și nu vedem că amândoi sunt „produse” ale unor cercuri de interese despre care nu știm mai nimic. Și nici ce planuri au cu „preadocila” și „prea-sugătoarea de licurici”, România.
    Valul de emoție și de adulație stârnit de „istoricul discurs” al lui Orban, precum și înăbușirea oricărei voci care, cât de timid, încearcă să ne amintească ce înseamnă să „te închini la idoli străini”, demonstrează clar: Romînii au fost total „anesteziați”; sau pe șleau… (mă abțin).
    … Iar celor ce azi se simt atrași de „bunăstarea” și de „civilizația” pe care o promit Ungurii în ceea ce, mai nou, numesc ei „spațiul comun de dezvoltare și de prosperitate” le-aș aminti doar, că 1) e vizibil un „proiect European” prin care să se mărească contrastul dintre „Ardeal” și restul Țării (deci o politică deliberată, aplicată cu trădătorii „aleși de noi”) și 2) nu oricând găsești un million de „mitici”, bucuroși să-și dea viața pentru dezrobirea fraților de peste munți.

  3. […] inPolitics: DISCURSUL LUI ORBAN, BIET PISTOL CU APĂ! BLANDIANA ÎN 2016: POPOARELE MIGRATOARE VOR DISTRUGE EURO… […]

  4. – Vibraţii pentru munţi, pentru frumuseţea femeii, Pentru şantierele din Oneşti şi de la Galaţi … Vibraţi, băieţi, vibraţi!” (Ana Blandiana).
    (vibrantzii baietzi e aici!)

    Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
    Cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani
    Când clasa mea primea cravata roșie festiv,
    Și sufeream respinsă grav de colectiv
    Că nu-mplinism încă nouă ani.

    Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
    Cu brațul ridicat deaspura frunții mult,
    Simbolizând că viața-mi va fi socotită mai prejos
    Decât tulburătorul luptelor tumult,
    (asta e cu mica tenta auto-erotico-pedofilica)

  5. diferenta dintre cei doi (Orban vs Blandiana) este ca, doamna scrie poezie si este sensibila. Se afla in turnul de fildes si face exercitii intelectuale. Cine, din lumea reala reactioneaza la opiniile poetilor si care este efectul acestor analize academice in randul opiniei publice?
    Cuvantul lui Orban, cantareste mai greu (pt. cine i treaz si are urechi. Nu i cazul lui Stanescu – lider psd..), e liderul rebel al unei natiuni, reprezinta o tara.

  6. Ciuca al nostru, despre discursul lui Viktor Orban – Tusnad: „nu si are locul intr o Europa unde traiesc in pace 27 de tari”
    Asta o inteles bibcu’..
    De conducatorii astia ai nostrii trebuie sa ne ferim, nu de Orban!

  7. […] teszi fel a kérdést az Inpolitics nevű román hírportál, amelynek írását a Nethuszár […]

  8. Dupa care intelectuala in cauza a plecat sa suga acadeaua neomarxista .

  9. @nicu lidicu
    -exercitzii intelectuale intense,
    asta spunem si noi!
    (facea,
    poate s-a saturat).

  10. […] istoria se repetă, n-ar fi nevoie decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi” (Sursa). Este doar exemplu că intelectualii veritabili nu pot rămâne indiferenți la o realitate care […]

Scrie un răspuns la maxtor Renunță

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

STRTIME=1662721998