Mulți își mai amintesc, poate, cea mai uzitată etichetă lipită pe statuia lui Traian Băsescu de către intelectualii de casă, după ce steaua cotrocenistă începuse să cam intre în declin. Și să dea rateuri cam pe toate planurile. Da, dar Băsescu, orice ar fi, va rămîne veșnic președintele care a condamnat comunismul, clamau Tismăneanu, Patapievici, Liiceanu & comp. Dacă a funcționat atît de bine sintagma pentru Băsescu, de ce nu ar suna la fel de bine formula ”Hellvig – președintele care a condamnat securismul”?

Desecretizarea unor documente ale revoluției de către SRI pe 22 decembrie a surprins din două puncte de vedere. În primul rînd gestul în sine; dar asta doar pentru cei care nu cunosc un amănunt tehnic: secretizate pe 30 de ani, conform legii informațiilor clasificate, documentelor livrate Comisiei Decembrie 1989 de către SRI în 1992 le-a expirat, oricum, termenul și oricine putea cere desecretizarea lor.
Sigur, de mirare e că nu cere nimeni declasificarea, din același motiv, a informațiilor despre evenimentele din 1990-92, incluzînd mineriade, golaniadă etc, dar asta e altă poveste.

Al doilea lucru surprinzător e discursul directorului SRI, Eduard Hellvig, prilejuit de desecretizare și în care el atacă fosta Securitate, precursoarea serviciului său, și îi pune în cîrcă crime de la revoluție.
Un discurs-comunicat suspect de lung, postat pe siteul SRI, din care spicuim:

”În 2015, primul an al mandatului meu, le transmiteam ofițerilor SRI faptul că este obligatoriu ca cei care vin să slujească această națiune trebuie să înțeleagă cât de greu s-au câștigat libertatea și democrația.
Pentru noi ca organizație și pentru mine ca director al ei în ultimii aproape opt ani, căutarea nu s-a oprit nicio clipă. Pentru că eu cred în continuare, cu tărie, în valoarea memoriei colective, peste generații.
Înțelegerea prețului pe care unii oameni l-au plătit pentru aceste idealuri nu se poate realiza însă complet în absența unui concept-cheie: adevărul! Și mă refer aici, în primul rând, la adevărul privitor la evenimentele sângeroase din 1989.
Din păcate, sute de familii încă așteaptă răspunsuri, sute de victime încă își așteaptă liniștea, iar milioane de români încă așteaptă acest adevăr pentru a închide o dată pentru totdeauna unul din capitolele cele mai criminale ale comunismului românesc(…)
Fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989. Acel aparat represiv al statului român de atunci este condamnabil pentru că avea ca prioritate apărarea Partidului Comunist și a conducătorilor săi, nu era un serviciu de informații dedicat apărării cetățenilor”.

Pînă acum, niciun alt șef de serviciu în exercițiul funcției nu a dat de pămînt în așa fel cu fosta Securitate.

De ce a făcut-o Hellvig?
În opinia noastră, pentru că această condamnare tăioasă a Securității îi poate servi de minune drept platformă politico-electorală în 2024.
An în care Hellvig își va fi făcut bagajele de la SRI, cu fruntea ațintită spre viitor. Și viitorul său e clar politic, după cum trădează ieșirile sale la rampă de ceva vreme.

Că actualul director al SRI trage la Cotroceni, ori la un tandem cu viitorul președinte care să-l ducă la Palatul Victoria, ori fie doar și la șefia PNL, nu contează; poziționările politice de pe acum sunt cît se poate de utile.

Iar Hellvig asta a început să facă, din ce în ce mai des: să se poziționeze și să lucreze la profilul său de viitor politician.
Cu accente naționalist-suveraniste, cu promisiuni de desecretizare a unor dosare nu ante, ci post-decembriste, cu delimitări de odiosul pachet al legilor securității, mai nou, cu desecretizarea dosarelor revoluției șamd.

Lovind în fosta Securitate, exacerbînd desecretizarea dosarelor revoluției – niște frecții, una peste alta -, Hellvig se pune de pe acum la adăpost de eticheta probabilă de ”securist” care i-ar fi lipită de adversari în cazul unui salt în politică direct din vîrful SRI.

Un salt pe care e aproape cert că Eduard Hellvig îl va face peste un an și ceva.

Sigur, dacă ar vrea să fie cu adevărat credibil, directorul SRI ar fi trebuit, poate, să ia măsuri ca numele securiștilor din dosarele desecretizate să nu fi fost acoperite în totalitatea lor, chiar și în cazul celor decedați după 33 de ani, mai ales că nici GDPR nu acționează în cazul morților.
Or să nu accepte trimiterea de agenți ai antitero la inaugurarea jegosului monument dedicat foștilor securiști.

Dar, dacă asemenea lucruri nu ar exista, ce rost ar mai avea existența expresiei ”balet politic”? (Bogdan Tiberiu Iacob)